Tratatul preliminar de la San Stefano, ce punea capăt războiului ruso-turc dintre anii 1877-1878, a fost semnat de către Imperiul Rus şi cel Otoman la 19 februarie/3 martie 1878. Din partea Rusiei au fost delegaţi contele Nicolas Pavlovich Ignatiev şi Alexander Nelidov, iar din partea Imperiului Otoman au participat ministrul de externe Safvet Paşa şi ambasadorul în Germania, Sadullah Bey. Tratatul a fost semnat la San Stefano (astăzi Yeşilköy), un sat în apropierea Istanbulului. Se confirmau o serie de schimbări politice în Balcani, prin recunoaşterea independenţei mai multor state, inclusiv a României.
Se prevedea formarea unui principat bulgar autonom, care sa plăteasca tribut Porţii, dar care avea dreptul la un guvern creştin şi la o armată proprie. Teritoriul său includea câmpia dintre Dunăre şi Munţii Balcani (Stara Planina), regiunile Sofia, Pirot şi Vranje, Tracia de Nord, părţi ale Traciei de Est şi aproape întreaga Macedonie (articolul 6). Conducătorul principatului urma să fie ales de poporul bulgar, aprobat de Imperiul Otoman şi recunoscut de marile puteri. De asemenea, un consiliu al nobilimii urma să creeze o constituţie proprie (articolul 7). Trupele otomane aveau sa părăsească Bulgaria, fiind înlocuite de trupele ruseşti, a caror ocupaţie urma să dureze doi ani (articolul 8).
Sub premizele tratatului, independenţa Muntenegrului a fost recunoscută de către Imperiul Otoman (articolul 2), iar teritoriul său s-a dublat ca mărime, prin anexarea unor foste regiuni otomane precum Niksic , Podgorica şi Antivari (articolul 1).
Serbia a obţinut de asemenea independenţa, şi a anexat oraşele Niš şi Leskovac (articolul 3).
Independenţa României a fost recunoscută de Imperiul Otoman (articolul 5), însă România trebuia să cedeze Rusiei Basarabia de Sud ( judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad ) în schimbul obţinerii Dobrogei de Nord (articolul 19).
Pe lângă pierderile din Balcani, Imperiul Otoman a cedat Rusiei o serie de teritorii Georgiene şi armeneşti : Ardahan, Artvin, Batum, Kars, Olti şi Beyazit (articolul 19). De asemenea, Imperiul Otoman urma să înfăptuiască reforme în Bosnia şi Herţegovina (articolul 14), precum şi în Creta, Epir şi Tessalia (articolul 15).
Strâmtorile Bosfor şi Dardanele urmau să fie permanent deschise pentru nave neutre, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război.
Mariler Puteri ( şi în special Austro-Ungaria ) nu au fost satisfăcute de acest tratat, prin care Imperiul Ţarist şi-a extins influenţa în Balcani şi Caucaz, cerând şi obţinând o revizuire prin Tratatul de la Berlin, la Congresul de la Berlin din 1878.
Serbia şi Grecia se temeau că înfiinţarea Bulgariei Mari ar putea destabiliza regiunea; un număr semnificativ de sârbi şi în special greci se aflau între graniţele noului stat bulgar.
România, care a avut o contribuţie semnificativă la victoria împotriva Imperiului Otoman, a fost extrem de dezamăgită de prevederile tratatului, considerând că articolul 19 nu respectă Convenţia româno-rusă din 4/16 aprilie 1877 prin care Rusia garanta integritatea teritorială a ţării noastre.
