După eşecul revoluţiilor din 1848-1849 în rândurile românilor s-a conturat un puternic curent unionist, promovat atât în ţară, cât şi în afara spaţiului românesc de emigraţia revoluţionară. Interferarea intereselor Marilor Puteri în sud-estul Europei au făcut ca problema unirii Principatelor să devină o problemă europeană. Ea a fost discutată în cadrul Conferinţei de la Viena (martie 1855), precum şi la Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capăt Războiului Crimeii (1853–-1856). La Paris, cele şapte ţări participante au avut atitudini diferite, în funcţie de propriile interese: în favoarea Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia (ulterior şi-a schimbat atitudinea), iar împotrivă s-au declarat Austria şi Turcia. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18 / 30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garantia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune bazele viitoarei lor organizări, libertatea navigaţiei pe Dunăre, ş.a.
Alegerile pentru Adunările Ad-hoc au evidenţiat disputa dintre partizanii unirii (partida naţională) şi forţele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei şi Turciei. Falsificarea alegerilor din Moldova de către caimacanul Nicolae Vogoride (cu sprijinul Turciei), a creat o stare de tensiune internă şi internatională. În august 1857, prin întâlnirea de la Osborne dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria, situaţia s-a dezamorsat, încheindu-se un compromis: Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri în Moldova (în care forţele unioniste au obţinut victoria), iar Franţa renunţa la principiul unirii depline sub un principe străin. Cum era firesc, cele două Adunari ad-hoc au exprimat hotărârea de Unire a Moldovei şi Munteniei sub un principe străin; s-au adus în discuţie şi alte probleme: rezolvarea chestiunii agrare, organizarea internă.Cele cinci dorinţe ale românilor, exprimate prin intermediul Adunărilor ad-hoc din1857 au fost:
- respectarea autonomiei Principatelor;
- unirea Principatelor într-un singur stat, sub numele de România;
- print străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
- neutralitatea pământului Principatelor;
- puterea legiuitoare să fie încredinţată unei Adunări obşteşti în care să fie reprezentate toate interesele naţiei;
Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Adunări, puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris (7 / 19 august 1858) care îndeplinea rolul unei Constituţii: Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub protecţia celor şapte puteri; se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei, fiecare având instituţii proprii; se infiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie si Casaţie, armata; se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separarea puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală); dreptul de vot rămânea cenzitar. Acest act constitutional adoptat la Paris nu împlinea, dar nici nu anula speranţa de unire a românilor.
Pe baza Convenţiei de la Paris, la 5 ianuarie la Iaşi şi la 24 ianuarie 1859 la Bucureşti a fost ales ca domn Alexandru Ioan Cuza, cunoscut revoluţionar paşoptist. Acest fapt simboliza Unirea Principatelor şi a fost salutat cu entuziasm de populaţie, ziua de 24 ianuarie devenind o sărbătoare naţională a românilor. Dubla alegere a lui Cuza punea puterile europene în faţa faptului împlinit. Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional român unitar.
